MIRCEA HORIA SIMIONESCU

 

(23.I.1928, Târgovişte – 18.V.2011, Bucureşti)

prozator, istoric şi critic literar, eseist, publicist

 

 

 

A fost şi va rămâne unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române contem­porane. Legat sentimental de oraşul Chindiei, Târgovişte, vede lumina zilei la 23 ianuarie 1928, ca primul fiu al ofiţerului de infanterie Stelian Simionescu şi al Irinei, născută Popescu, oficiantă PTT. După mărtu­riile de mai târziu are o „copilărie fabuloasă şi fericită”, de aici extrăgându-şi numeroase subiecte ale scrierilor sale de mai târziu, nararea făcându-se deseori la persoana întâi, dezvăluindu-ne o memorie autobio­grafică de invidiat. Studii primare la Şcoala de Băieţi Nr. 1 (azi, „Vasile Cârlova”), apoi Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, în Târgovişte. Aici împre­ună cu bunii săi prieteni de o viaţă, scriitorii Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, participă la redactarea unor reviste-manuscris: „Carnet literar”, „Cântece noi”, „Spada”, „Cloşca cu pui”, „Colorado”, „Metru cub”. Se cristalizează mişcarea care mai târziu este denumită „Şcoala de la Târgovişte”, cuprinzând pe lângă cei amintiţi şi pe Petru Creţia, Tudor Ţopa. Contactul cu mediul intelectual târgoviştean, cu istoria acestor locuri, va avea reverberaţii perpetue în sufletul său. În 1948 devine student la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. Îşi întrerupe studiile, pe care le absolvă abia în 1963, cu lucrarea de licenţă „Lirica lui G. Călinescu”. Aproape două decenii (1950-1969) lucrează în redacţia ziarului „Scânteia”, colaborând şi la alte ziare şi reviste ale vremii („România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Argeş”, „Astra”, „Ramuri”, „Familia”, „Flacăra” ş.a. precum şi la revistele târgoviştene „Litere”, „Curier”). Mai târziu (1972) este numit director general al Operei Române, de unde se va pensiona la cerere (1974) dedicându-se în exclusivitate scrisului. De la debutul în „Luceafărul” (1968), cu povestirea „Cum l-am trădat pe Pascal”, opera sa este amplă, diversă ca modalităţi de abordare. Repre­zentativ pentru proza sa este ciclul „Ingeniosul bine temperat” cuprin­zând volumele „Dicţionar onomastic” (1969), „Bibliografie generală” (1970), „Breviarul (Historia calamitatum)”, (1980), „Toxicologie sau Dincolo de bine şi dincoace de rău” (1983). Conceput sub forma unor dicţionare, acest ciclu este continuat de „Jumătate plus unu. Alt dicţionar onomastic.” După cum afirmă însuşi autorul în prefaţa la „Bibliografie generală”, „compune o panoramă exhaustivă a literaturii contemporane”. Ea se realizează prin fişe caracterologice organizate de cele mai multe ori într-un ansamblu ce foloseşte calamburul, observaţia satirică. De fapt, în esenţa lor sunt o parodie unde stereotipia, inertul joacă un rol determinant, creând un univers iluzoriu al realităţii. Proza sa nu reflectă de obicei realitatea, refăcând deseori atmosfera livrescă, apropiindu-se de Swift sau argentinianul Jorge Borges. Ultimul volum al ciclului „Toxicologie” este auto­biografic. Se contopesc aici evenimente istorice din timpul copilăriei şi adolescenţei, cu situaţii obişnuite din existenţa unor familii târgoviştene. Scriitor reprezentativ al „Şcolii prozatorilor târgovişteni”. alături de bunul său prieten Radu Petrescu, este întemeietorul în literatura română al metaromanului. Pe lângă romanele ciclului amintit, este autorul unor culegeri de povestiri: „După 1900, pe la amiază” (1974), „Îngerul cu şorţ de bucătărie” (1993), „Povestiri galante” (1994), al unor volume de însemnări de călătorie: „Răpirea lui Ganymede” (1975), „Ulise şi umbra” (1982) dar şi a unor „file de jurnal”. „Febra” (1998). Creator al sintagmei „Târgoviştea mea, e o Florenţa valahă”, în excursul sentimental despre Târgovişte, încearcă să dea „răspunsuri” la întrebarea pe care şi-a pus-o de nenumărate ori: „este oraşul Târgovişte o realitate sau un vis al meu şi al nimănui altuia?”. Împletind realitatea cu reveria dă pagini memorabile de literatură în „Târgovişte, scurt excurs senti­mental” (1999). Şi-a dorit „să închine Târgoviştei un poem, în versurile căruia se împletesc şi faptele de vitejie ale înaintaşilor şi tablouri evocatoare ale vieţii de fiecare zi a locuitorilor” care cu sudoare şi sacrificiu „au sfinţit pietrele palatelor, bisericilor, marilor case, tuturor construcţiilor şi aşezărilor înfruntând veacu­rile”. Oraşul natal, pe care l-a iubit enorm, a fost confruntat de-a lungul timpului „cu numeroase oştiri bezmetice, cutremure de pământ pustiitoare, incendii, molime, jafuri, campanii de pedepsire, ierni grele şi inundaţi apocaliptice, urmate de secete prelungite, biruri, silnicii, spolieri de avuţii, risipe demenţiale, acte de o cruzime înspăimântă­toare, tot felul de spaime şi umilinţe”, din ele ieşind biruitor, mai mândru de măreţia sa în opinia scriitorului. În romanul „Cum se face (petrecerea e obligatorie)” (2002), îşi pune problema modului de a face literatură, fiind de fapt...... un exerciţiu, o experienţă – nu ştiu cât de reuşită – de reducere a povestirii la o surprinzătoare descărcare de energie”. În „Vârstele” face afirmaţii relevante privind rolul formativ al prozei, care se păstrează şi acum în ciuda faptului că ea e „concurată şi şubrezită de asaltul concentric al mijloacelor moderne de comunicare, mai comode şi mai concise, caută să-şi descopere calităţile şi funcţiile specifice, dibuite de scriitor şi de iubitorul de literatură, dar încă insuficient conturate”. Ea devine şi o formă magică de întrupare a Ideii: „Graţia şi expresivitatea literei, a silabei, a cuvântului şi a întregului discurs se pot lipsi de povestirea reproduc­tibilă, noutatea şi interesul estetic au la dispoziţie mulţime de fine mecanisme care pot produce propria poveste: un nou parcurs poetic”. „Rătăcirile unui caligraf” (concepute ca un dialog cu scriitorul Mihai Stan) sunt rememorări în timp, conducându-ne de fapt „în miezul labirintului unei existenţe dedicate cu pasiune scrisului”, dorind „să stârnească curiozitatea” şi „să emoţioneze”. Explică o dată în plus, dacă mai era nevoie, „... cum o viaţa de om, în cazul de faţă un scriitor, acumulează întâmplări bune şi rele, le transformă în evenimente şi apoi le transfigurează în poveste”. Consideră că „pentru a scrie o carte despre nimic, se cere să trăieşti o viaţă întreagă toate eveni­mentele lumii...”. La insistenţele editorului Mihai Stan, în 2010, surprinde prin publicarea unui masiv volum de poezii „Versete de unică folosinţă”, excelent primite de critica literară, amintind de fapt că scriitorul a debutat încă de pe băncile liceului ca poet. Numeroase pagini ale prozei sale dezvăluie faptul că în structura sa scriitoricească se ascundea pe lângă erudit şi un liric cu deosebite valenţe. Scriitor prolific, deşi a debutat târziu în literatură, Mircea Horia Simionescu, declarat cetăţean de onoare al Târgoviştei (1996), timp de aproape patru decenii preşedintele juriului presti­giosului Festival Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, ce se desfăşoară în Cetatea de Scaun, a fost şi preşedintele de onoare fondator al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2005). Continuă tradiţia înaintaşilor din urbea care a dat culturii române primele tipărituri, precum şi alte notabile realizări într-ale slovei scrise. Cu numeroşi admiratori, dar şi cu detractori pe măsură, care nu aduc argumente pentru judecăţile lor îndoielnice, şi care „ar merita să fie seceraţi de pedepse pe măsură”, le răspunde hârtru şi original „Aştept revenirea la vigoarea în stare să-i dea dracului «pe toţi cât sunt şi se pretind»”. Afirma că: „Puţine lucruri mă irită atât de tare precum lauda. În două momente aproape simultane, recunoaş­terea celor câtorva merite şi căderea paralelă în adâncă decepţie din cauza neîmplinirilor, erorilor, gafelor, se împletesc în perfectă armonie precum căptuşeala cu haina” („Rătă­cirile unui caligraf”). În concluzia analizei pe care i-o dedică Eugen Simion („Scriitori români de azi”, vol. IV), întrebându-se ce este romanul azi, îl caracterizează astfel: „O naraţiune când solemnă, când ironică despre felul în care se compune. Proza­torul modern tinde să devină tot mai mult un caligraf, maniac care vrea, într-adevăr, să descrie ordinea haosului”. Este de fapt o chintesenţă a efortului scriitorului târgoviştean, desfă­şurată pe parcursul a peste opt decenii de viaţă.

 

Scrieri

Ingeniosul bine temperat: dicţionar onomastic. Bucureşti, Editura pentru Literatură, I, 1969; II, 1970; După 1900, pe la amiază: proze. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974; Răpirea lui Ganymede: eseuri. Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1975; Jumătate plus unu: alt dicţionar onomastic. Bucureşti, Ed. Albatros, 1976; Nesfârşitele primejdii: roman. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1978; Învăţături pentru delfin: roman. Bucureşti, Ed. Albatros, 1979; Breviarul: roman. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1980; Ulise şi umbra: însemnări. Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1982; Banchetul. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982; Toxicologie. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1983; Redingota. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1984; Licitaţia. Bucureşti, Ed. Albatros, 1985; Trei oglinzi. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1987; Asediul locului comun. Bucureşti, Ed. Militară, 1988; Povestiri galante. Bucureşti, Ed. Minerva, 1994; Paltonul de vară. Bucureşti, Ed. Albatros, 1996; Fărădelegea vaselor comunicante. Bucureşti, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Cartea Românească, 1997; Jurnal de atelier. Bucureşti, Ed. Vitruviu, 1997: Febra, file de jurnal. Bucureşti, Ed. Vitruviu, 1998; Târgovişte, scurt excurs sentimental. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 1999; Dicţionar onomastic. Bucureşti, Ed. Allfa, 2000; Cum se face (petrecerea e obligatorie). Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2002; Redingota. Piteşti, Ed. Paralela 45, 2002; Asediul locului comun: roman. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2004; Literatură dus-întors. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2005; Rătăcirile unui caligraf (Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan). Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2006. Vârstele. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2007. Versete de unică folosinţă. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2010.

 

Antologii

Târgovişte-Chişinău-Sankt Petersburg. Antologie de poezie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2012.

 

Referinţe

Matei Alexandrescu, Confesiuni literare. Dialoguri. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1971, p. 230-240; Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”. 1874-1974: monografie. Târgovişte, Casa Corpului Didactic Dâmboviţa, 1974, p. 115, 123; Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfectul. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987, p. 71-83; Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 292-326; Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa. 1508-1998. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 1999, p. 198-200; Dumitru Micu, Literatura română în secolul XX, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 312-314; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 2000, p. 760-761; Victor Petrescu Scriitori şi publicişti dâmboviţeni. 1900-2004. Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2005, p. 211-214; Dicţionarul general al limbii române. vol. S-T, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2007, p. 357-358; Enciclopedia oraşului Târgovişte, ed. a II-a, Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2012, p. 418-419.

 

M. Emilian Premieră literară. „Ingeniosul bine temperat”, în „Dâmboviţa”, 12 nov. 1969, p. 2; Rădulescu Viorica Drăghici. Mircea Horia Simionescu în „Vlăstarul”, nr. 2, 1970, p. 35; M. Emilian, Pentru lectura dumnea­voastră: „Ingeniosul bine temperat” Vol. II, în „Dâmboviţa”, 4 mart. 1971, p. 2; Cadran literar „Ferestre”, în „Dâmboviţa”, 27 ian. 1972, p. 2; Lucian Penescu, Breviar literar contemporan, în „Dâmboviţa”, 11 iun. 1972, p. 2; Note de lector. Mircea Horia Simionescu „Banchetul”, în „Dâmboviţa”, 24 sept. 1983, p. 3; Ion C. Ştefan, Mircea Horia Simionescu „Toxicologie” sau dincolo de bine şi dincoace de rău, în „Dâmboviţa”, 31 mart. 1984, p. 3; Gheorghe Glodeanu, Mircea Horia Simionescu „Toxicologie”. Tribuna, nr. 24, 14 iun. 1984, p. 4; La mulţi ani domnule Mircea Horia Simionescu, în „Dâmboviţa”, 26 ian. 1993, p. 1; Ion Iancu-Vale, Scriitorul Mircea Horia Simionescu ne-a declarat în exclusivitate, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 5-15 oct. 1995, p. 8; Mihail I. Vlad, „Paltonul de vară”, în „Dâmboviţa”, 28 febr. 1996, p. 4; Şerban Cioculescu, Piatra oceanică de Atlantic, în „Luceafărul”, nr. 2, 22 ian. 1997, p. 5; Petre Drăguţoiu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru George – „Şcoala de la Târgovişte”, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 27 oct. 1997, p. 5; Theodor Nicolin, Monogramă: Mircea Horia Simio­nescu, în „Zburătorul”, nr. 1-2-3, 1997, p. 6; Victor Petrescu, La aniversară: Mircea Horia Simionescu, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 26 ian. 1998, p. 5; Mihaela Avram, Mircea Horia Simionescu, în „Realitatea dâmboviţeană”, 25 sept. 1998, p. 10; Mihail I. Vlad, Mircea Horia Simionescu şi „Şcoala de la Târgovişte”, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 3 oct. 1998, p. 5; Al. Panţu, Mircea Horia Simionescu. Târgovişte, scurt excurs sentimental, în „Dâmboviţa”, 11 mart. 1999, p. 4; George, Corneanu, Scurt excurs sentimental, în „Talk Show”, nr. 18, 9 dec. 1999, p. 11; Tudor Cristea, Două oglinzi, în „Litere”, nr. 3 (12), mart. 2001, p. 8-11; Tudor Cristea, Ordinea haosului, în „Litere”, nr. 1 (34), ian. 2003, p. 6-7; Mihai Stan, Literatură dus-întors, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 23 ian. 2003, p. 23; George Coandă, Mircea Horia Simionescu. Marele târgoviştean al literaturii de azi, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 23 ian. 2003, p. 22; Emil Vasilescu, Mircea Horia Simionescu la 75 de ani. Despre arta romanului, în „Biblioteca”, nr. 1, 2003, p. 24; Dan Stanca, Un nou roman de Mircea Horia Simionescu: „Cum se face” sau bucuria de a scrie, în „România liberă”, 9 ian. 2003, p. 2; Scriitorul Mircea Horia Simionescu împlineşte 75 de ani, în „România liberă”, 23 ian. 2003, p. 4; Alexandru Ştefănescu, Mircea Horia Simionescu: biografie, în „România literară”, nr. 4, 29 ian. 2003, p. 10; Timotei Constantinescu, Petreceri în timp invers, în „Jurnal de Dâmboviţa”, 24 ian. 2003, p. 3; Sărbătoritul Mircea Horia Simionescu, în „România literară”, 8-14 oct. 2003, p. 21; Barbu Cioculescu, Leii, paraleii, militarii, în „Litere”, anul VI, nr. 1(58), ianuarie 2005, p. 12-13; Henri Zalis, Un „film” autoreferenţial, în „Litere”, anul VI, nr. 3(60), martie 2005, p. 12-13; Gabriela Trifescu, Mircea Horia Simionescu, „Literatură dus-întors”, în „Litere”, anul VI, nr. 11-12(68-69), noiembrie-decembrie 2005, p. 26-27; Barbu Cioculescu, Tu eşti, Mircea?, în „Litere”, anul VIII, nr. 2(83), februarie 2007, p. 8-9; Alexandru George, Mai mult decât o urare, în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 4-5; Dumitru Ungureanu, Ingeniosul cu redingotă, în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 14; Liviu Grăsoiu, Precursorul involuntar, în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 15, 25; George Toma Veseliu, Mircea Horia Simionescu. Neliniştea fumegândă a cuvintelor, în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 26-27; Victor Petrescu, Ingeniosul (ne)temperat, în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 28-29; George Coandă, Despre MHS dacă aş spune..., în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 30, 33; Mihai Stan, Mircea Horia Simionescu şi Bibliotheca, în „Litere”, anul IX, nr. 1(94), ianuarie 2008, p. 31-33; Florentin Popescu, Un „absolvent” al „Şcolii de la Târgovişte”, „Litere”, anul IX, nr. 2(95), februarie 2008, p. 15, 17; Mihai Stan, Mircea Horia Simionescu şi Bibliotheca, în „Litere”, anul XI, nr. 1(118), ianuarie 2010, p. 58-60; Tudor Cristea, Cum se face..., în „Litere”, anul XII, nr. 1(130), ianuarie 2011, p. 14-16, 19; Niculae Ionel, Secţiunea de aur, în „Litere”, anul XII, nr. 6(135), iunie 2011, p. 27-28; Victor Petrescu, Mircea Horia Simionescu înfruntând anii, în „Litere”, anul XII, nr. 6(135), iunie 2011, p. 65-66; Florentin Popescu, Cultul prieteniei, în „Litere”, anul XII, nr. 6(135), iunie 2011, p. 71, 75; George Coandă, Generosul bine tem­perat, în „Litere”, anul XII, nr. 6(135), iunie 2011, p. 76-77.

 

Opinii

Citind cărţile lui Mircea Horia Simionescu, vom avea tot timpul senzaţia prezenţei, în spectacol, a artistului, a marelui scamator care se ia în serios cu intermitenţă, se convinge o clipă, chiar pe sine, de savoarea fanteziei sale, pentru ca să-şi deconspire brusc mitomania ori să-şi comenteze, lucid şi detaşat, reprezentaţia. [...] Împingând foarte departe jocul cărţilor pe faţă, scriitorul lasă să se vadă secretele artei sale şi ale artei în general şi, paradoxal, gestul său nu rămâne fără consecinţe „artistice”, relevarea îndrăzneaţă, sau disperată, a paradigmei literaturii devine, în chip neaşteptat, literatura. (Eugen Negrici)

 

În atenţia moderatorului intră specificări şi formalizări tipice existenţei contemporane marcată de birocraţie, informaţional şi enciclopedism: dicţionarul şi articolul de dicţionar, fişa de lucru, rezumatul, prefaţa, referatul, nota bibliografică devin specii literare, mai ales comice, şi pretexte pentru colecţii de exerciţii de stil. Dicţionarul onomastic este o colecţie de fişe caracterologice supuse rigorilor convenţiilor lexicografice şi postulării unor relaţii între nume şi structurile umane. Se inventează distribuţii nume-prenume, de la cele banale până la unele violent contrastive; se combină localul cu străinul şi diferitele individualizări romanice şi anglosaxone; ce se obţine e situat în diferite raporturi cu atribuţii temperamentale, educaţionale, fapte, aserţiuni. Nu-i evitat aproape nici un efect, complicaţiile antrenând şi relaţia real-imaginar, prin elemente onomastice sau caracterologice şi factuale reale; în sfârşit, unele nume au un caracter livresc-artistic, sugerând transferuri şi confuzii de autentic şi fictiv. Cu precizarea că varietatea tinde spre exhaustiv, e posibilă orice exemplificare convenabilă fiind cea prin fişele scurte. (Marian Popa)

 

Un ironist al retoricii literare este Mircea Horia Simionescu în „Dicţionar ono­mastic” (1969) şi „Bibliografia generală” (1970). Onomas­tica personajelor literare reprezintă adesea o revelatorie „comedie a numelor” bazată pe figura contradicţiei din­tre aparenţă şi esenţă. Nici la MHS figura contradicţiei nu este absentă, dar la el „comedia onomasticei” are pro­porţii şi semnificaţii ce transferă ironia asupra sferei însăşi a onomasticii, descoperindu-i absurdul imanent, şi asupra caracterologici ca specie literară. Ingeniozitatea „bine temperată” a scriitorului se joacă de-a literatura. Spiritul ironic al exerciţiilor sale se realizează mai întâi în opoziţia dintre formula aparentă de tratat, de la care împrumută compoziţia, solemnitatea limbajului, şi conţinutul parodic al formulei. Într-un fel, aceste cărţi ale lui sunt o parodie a tratatului ca formă de manifestare solemnă a inertului şi stereotipului. Parodia tratatului devine, ca urmare, o demascare a clişeelor şi mecanismelor sale predilecte. [...] Sensul care i se relevă scriitorului ca certitudine a salvării sale nu rezidă în demascarea tensiuni aparenţă-esenţă, ci în insinuarea existenţei unei autentice „provincia libris”, o ţară a numelor sau a cărţilor la fel de reale ca şi cele reale; sau chiar mai reale, fiind mai apropiate spiritului. În această inversiune ironică, borgesiană, rezidă natura esenţialmente livrescă a „Ingeniosului...” Chiar dacă orgoliul său mărturisit este să semnifice pentru lumea reală, iluzia sa nemărturisită este să semnifice doar pentru sine: a conserva autonomia spiritului este imperativul acestui ingenios. Astfel că ironia cărţilor lui Mircea Horia Simionescu are şi o funcţie critică, de supraveghere a acestei autonomii ameninţată de factori externi, alienanţi. (Mircea Zaciu)

 

Proza lui este rafinată, ludic-livrescă, ironică şi burlescă, nu fără a dezvălui şi o componentă nostalgică şi sentimentală, ţinută sub control de preeminenţa intelectului şi a viziunii estete. Ilustrând pregnant fenomenul de amestec şi destrămare a genurilor şi speciilor literare, înlocuind gravitatea convenţională cu farsa (farsă cu o gravitate subiacentă, neconvenţională), literatura lui Mircea Horia Simionescu subminează deliberat iluzia reprezentării, demontând sau utilizând ironic convenţiile tradiţional puse în slujba acreditării iluziei, cultivă relativizarea viziunii, abandonează scrupulul privind adecvarea realistă la real în favoarea preocupării pentru autoreferenţialitate şi poate fi catalogată drept „pre-postmodernistă” (Nicolae Bârna)

 

Constant intelectuliazată, naraţia împleteşte peste tot cu reflecţia, epica fuzio­nează cu eseul. Dar nu în vreunul din modurile preexistente la noi, ci într-o formulă inedită. Proza lui M.H. Simionescu nu reflectă realitatea, nu dezbate probleme, nu revelă necunoscuturi, ci reface climate livreşti. Prin caracterul metaliterar, prin umorul intelectual de sursă livrescă, ea a introdus în literatura română tipul de creaţie prozastică întemeiat de Jorge Borges. O principală expresie individualizantă a literarului borgesian fiind pastişa, utilizarea acesteia era de aşteptat. Pastişând şi parodiind nu atât cărţi şi autori cât stiluri, Mircea Horia Simionescu atribuie şi el, asemenea proza­torului argentinian, unor scriitori opere pe care nu le-au creat şi texte fabricate de el unor autori inexistenţi. (Dumitru Micu)

 

„Ingeniosul” este un mare repertoriu de teme şi motive literare, de artificii, tehnici şi mijloace romaneşti, privite cu ochiul parodistului. Un „dicţionnaire des idées reçues”: idei literare. Aşadar, un flaubertian joc de-a literatura, un loc al locurilor comune, pe care inventariindu-le ca un scrib alexandrin, autorul le şi persiflează. Primul element al metaliteraturii este superioara ei gratuitate, în sensul de aventură a cuvântului şi a scriiturii. Eliberate de „realitate”, numele proprii din „Dicţionarul” lui Mircea Horia Simionescu devin, prin jocul fanteziei, generatoare de aso­ciaţii şi impresii, adică, în fond, de o nouă realitate. (Nicolae Manolescu)